valea cu îngeri

Era într-o vale. Era valea în care am coborât în liniște, ca să-mi ascult nebunia, ca să-mi las în pace fricile, ca să renunț la pielea de prisos. Valea cu animale pe care le simțeam și le auzeam în scoarța moale a copacilor.  Valea cu soare ce mi-a văzut trupul și l-a încălzit. Cu apa […]

breșele în timp

breșele în timp sunt uneori așa de lungi. la dreapta mea arde focul în sobă, la stânga mea e un geam deschis. păsările pădurii s-au apucat acum, pe-nserat, să-mi cânte a primăvară și să lase opincile deoparte. chiar de se anunță frig și ninsoare, eu le cred pe ele pe cuvânt. o rafală de vânt […]

she belongs to me

she belongs to me

Au trecut doi ani de când am fugit în Slovacia.

Acolo am cunoscut oameni frumoși. Oameni care veneau la mine în cameră și mă întrebau ce fac, iar eu le spuneam că scriu. Ce scriu. Scriu vrute și nevrute. Scriu o piesă de teatru despre mama. Da. Da. Îmi trebuie ca să termin masterul ăsta care m-a adus aici. Și n-o traduci, s-o citim și noi. Nu știu, să o scriu mai întâi. A doua zi iar veneau. Se așezau pe patul Vivianei și ascultau muzică. Spuneau că le place camera noastră, că e cea mai aranjată cameră de pe sixth floor și mereu e muzică bună. Și azi ce mai scrii. Tot vrute și nevrute. Să scrii într-o zi o carte. Vreau să citesc și eu ce scrii tu.

Carolina. Carolina e din Portugalia și cântă fado. Carolina mi-a făcut cadou când am plecat un cântec. A venit la mine în cameră, s-a așezat pe patul Vivianei care plecase deja în Italia, și mi-a cântat despre un fluture. Apoi a venit Najka și mi-a făcut cadou un fluture cu o singură aripă. Apoi ne-am dus toate în bucătarie și ne-am adunat acolo și am cântat și am plâns. Carolina cânta prea frumos pentru oameni. A plâns până și Attila, paznicul de etaj care venea să mai deschidă geamul din când în când, să mai iasă din fum.

A doua zi, dimineață, Carolina a bătut la ușă și m-a luat de mână la plimbare. Am fost în centru și am mâncat înghețată topită de vanilie. M-a întrebat ce vreau eu să fac în viața asta. Cum mă văd. Nu mai știu ce i-am zis. Știu doar turnul înalt din centrul Kosice-ului și soarele care ne încălzea pe amândouă. Știu ceața din mine la auzul întrebărilor despre viața mea. Știu privirea Carolinei când mi-a spus că parcă eu nu-s din lumea asta. Că-s ca fluturele din cântec și ca povestea din cântecul ei preferat al lui Bob Dylan. Care cântec. She belongs to me. Nu-i prea cunoscut, dar e preferatul meu, o să-ți placă.

Ascult cântecul lui Bob odată la ceva timp și mă gândesc la Carolina. Mi se face dor de vocea ei și de fuga de cunoscut. Ieri am intrat într-un Humana și am găsit un tricou gri și fad. M-am dus țintă către el și l-am luat în mână. Un tricou gri,  lălâi, cu versurile lui Bob pe el. Cântecul preferat al Carolinei e acum pe mine. Iar fluturele din cântecul ei pentru mine a ieșit din dulap și dă din aripa galbenă ca soarele.