valea cu îngeri

Era într-o vale. Era valea în care am coborât în liniște, ca să-mi ascult nebunia, ca să-mi las în pace fricile, ca să renunț la pielea de prisos. Valea cu animale pe care le simțeam și le auzeam în scoarța moale a copacilor.  Valea cu soare ce mi-a văzut trupul și l-a încălzit. Cu apa […]

breșele în timp

breșele în timp sunt uneori așa de lungi. la dreapta mea arde focul în sobă, la stânga mea e un geam deschis. păsările pădurii s-au apucat acum, pe-nserat, să-mi cânte a primăvară și să lase opincile deoparte. chiar de se anunță frig și ninsoare, eu le cred pe ele pe cuvânt. o rafală de vânt […]

she belongs to me

she belongs to me

Au trecut doi ani de când am fugit în Slovacia.

Acolo am cunoscut oameni frumoși. Oameni care veneau la mine în cameră și mă întrebau ce fac, iar eu le spuneam că scriu. Ce scriu. Scriu vrute și nevrute. Scriu o piesă de teatru despre mama. Da. Da. Îmi trebuie ca să termin masterul ăsta care m-a adus aici. Și n-o traduci, s-o citim și noi. Nu știu, să o scriu mai întâi. A doua zi iar veneau. Se așezau pe patul Vivianei și ascultau muzică. Spuneau că le place camera noastră, că e cea mai aranjată cameră de pe sixth floor și mereu e muzică bună. Și azi ce mai scrii. Tot vrute și nevrute. Să scrii într-o zi o carte. Vreau să citesc și eu ce scrii tu.

Carolina. Carolina e din Portugalia și cântă fado. Carolina mi-a făcut cadou când am plecat un cântec. A venit la mine în cameră, s-a așezat pe patul Vivianei care plecase deja în Italia, și mi-a cântat despre un fluture. Apoi a venit Najka și mi-a făcut cadou un fluture cu o singură aripă. Apoi ne-am dus toate în bucătarie și ne-am adunat acolo și am cântat și am plâns. Carolina cânta prea frumos pentru oameni. A plâns până și Attila, paznicul de etaj care venea să mai deschidă geamul din când în când, să mai iasă din fum.

A doua zi, dimineață, Carolina a bătut la ușă și m-a luat de mână la plimbare. Am fost în centru și am mâncat înghețată topită de vanilie. M-a întrebat ce vreau eu să fac în viața asta. Cum mă văd. Nu mai știu ce i-am zis. Știu doar turnul înalt din centrul Kosice-ului și soarele care ne încălzea pe amândouă. Știu ceața din mine la auzul întrebărilor despre viața mea. Știu privirea Carolinei când mi-a spus că parcă eu nu-s din lumea asta. Că-s ca fluturele din cântec și ca povestea din cântecul ei preferat al lui Bob Dylan. Care cântec. She belongs to me. Nu-i prea cunoscut, dar e preferatul meu, o să-ți placă.

Ascult cântecul lui Bob odată la ceva timp și mă gândesc la Carolina. Mi se face dor de vocea ei și de fuga de cunoscut. Ieri am intrat într-un Humana și am găsit un tricou gri și fad. M-am dus țintă către el și l-am luat în mână. Un tricou gri,  lălâi, cu versurile lui Bob pe el. Cântecul preferat al Carolinei e acum pe mine. Iar fluturele din cântecul ei pentru mine a ieșit din dulap și dă din aripa galbenă ca soarele.

 

Monștri sau îngeri?

img_2212

O bere aproape răsuflată și un laptop pe masa de sticlă, prea murdară de scrum și prea fericită așa cum e. Încă o bere de cealaltă parte a mesei și câteva discuții de marți seara. Plus scroll-ul nelipsit de pe pagina albastră. Ora zece și ceva. Oboseală energică de ambele părți ale mesei. Anxietate asumată. Scroll-ul se blochează la știrea cu pricina. Ordonanța ce avea numărul treisprezece fusese adoptată într-o seară de marți. Marți, 13. Eu la taste, el strângând scrumul. Moment de ușoară paralizie a vocii, dar și a ochilor. Un om care nu mai are televizor în casă de mai bine de opt ani și care nu se mai uită de mai bine de zece e luat, brusc, prin surprindere de o știre. Un om care nu a ieșit în viața lui în stradă din proprie inițiativă, pentru că a fost învățat că e periculos. Că oamenii ies să se revolte. Blocajul se devoalează puțin câte puțin; rostogolesc știrea de cealaltă parte a mesei. Ajunge și se oprește brusc, întocmai ca o minge luată prin surprindere de o barieră neașteptată.

Un bolovan mare îmi apasă capul pieptului. Nu e bolovanul ăla obișnuit, pe care-l port deseori cu mine, e altul. Am strania senzație că nu e al meu. Că cineva a venit brusc și mi l-a îndesat acolo, iar eu n-am nici cum să-l scot, nici să-l zdrobesc și să-l elimin, nici să-l neg sau să-l accept. Decid să pornesc televizorul. Nu prea știu la ce canal să mă uit, dar am ajutoare. Totul se desfășoară extrem de rapid, iar bolovanul ăla capătă tot mai mare greutate. La televizor văd fețe stupefiate și oameni în stradă, în București și alte două, trei orașe. Brașov nu e printre ele. Mai stau cinci minute, stupefacția tuturor crește. Numărul oamenilor crește și el. Brașovul apare pe ecran. Spun ”hai” și plecăm afară. În stradă. Strada despre care se vorbește de mai bine de o săptămână cum nu s-a vorbit de nimic în ultimii ani. Nu știu de ce ies. E ceva mai puternic decât mine, ceva ce nu am simțit niciodată până acum. Mă gândesc la energia tuturor oamenilor care au ieșit la ora 23:30, într-o seară de marți, friguroasă, și mă ia cu tremur. Poate sunt influențată, îmi spun. Dar bolovanul crește. Și atunci tac. Închid ochii și ascult mulțimea care mâine, mâine, mâine va fi mult mai mare. Mărșăluiesc trei ore prin Brașov, alături de niște oameni care mă fac să plâng. Ajung la capătul orașului și mă întorc. Nu găsim taxi-uri, e un frig și-o umezeală de-mi simt oasele lichide și reci. Din urmă ne ajunge un domn și ne spune că ne duce el acasă. Atât. E ora două noaptea, eu mă uit la blocurile de zece etaje de la bulevard și mă întreb dacă omul ăsta e de încredere. Acum, că îmi aduc aminte, îmi vine să plâng. Domnul avea și el copii la Cluj, studenți care ieșiseră în stradă, și a vrut să fie alături de ei. A crezut că și noi suntem studenți. Ne-a dus acasă, apoi s-a dus și el acasă, în alt cartier. Prima zi, ca un vis. Un vis cu bolovani în stomac, ce strivesc fluturi, cu noduri în gât și durere-n carne. O primă zi care m-a trezit în altă lume. Am adormit greu.

***

Au urmat încă cinci. Și vor mai urma, după ce energia se va fi refăcut cât de cât la loc.

***

Dincolo de motivul lor, unul cât se poate de important, protestele care ridică România din semi-confortul călduț ce mirosea a resemnare sunt o șansă unică de a schimba acea mentalitate care ne-a fost transmisă genetic, care spune că ”nu se poate altfel”, că ”așa e la noi”, că ”nu trebuie să înoți contra valului pentru că ai să te îneci”. Mentalitatea de victimă, de supunere oarbă la ceva ce știi că îți face rău ție, ca individ, și celor din jurul tău, ca grup.

M-a marcat ce mi-a spus cineva zilele trecute. Mi-a spus că prin toată această mișcare se nasc monștri. Mă urmărește de ieri monstrul acesta de gând și mă întristează. Când am ieșit în stradă în prima seară, spontan, mi-a fost teamă. Știam că furia e mare, știam că forța mulțimii e mare și mai știam că în mulțime nu mai exiști ca individ. Îmi era teamă de furia din mine, că s-ar putea întâlni cu furia celorlalți și ar putea da naștere unei furii imposibil de controlat. Dar nu a fost deloc așa. Strada m-a învățat și m-a făcut să simt ce nu am învățat și nu am simțit în 31 de ani, cu toată educația și experiențele avute. Nu știu exact ce s-a întâmplat cu oamenii din stradă, dar s-a produs o mutație, o schimbare la nivelul conștiinței fiecăruia și implicit a celei colective. Am fost împreună acolo, în pace. Am ales pacea, spunându-ne ferm durerea. Fiecare așa cum a putut. Unii folosindu-se de umorul atât de frumos dezvelit, alții acuzând partide, alții tăcând, împărțind zâmbete, priviri descoperite de măștile de zi cu zi, plângând, fiind acolo. N-am văzut în toate cele șase seri niciun monstru.

Am văzut, în schimb, mulți, mulți îngeri, cum nu am mai văzut de când m-am născut.

***

Experiența din stradă nu poate fi comentată nici în pauzele de masă, nici la televizor. Ori ești, ori nu ești. Nu e rău, nu e bine. Alegerea îi aparține fiecăruia, după câți bolovani poartă în capul pieptului. Sau nu. Ca orice altă experiență din lumea și din viața asta, ca să fie una autentică, trebuie trăită. Punct.

Deocamdată.