breșele în timp

breșele în timp sunt uneori așa de lungi. la dreapta mea arde focul în sobă, la stânga mea e un geam deschis. păsările pădurii s-au apucat acum, pe-nserat, să-mi cânte a primăvară și să lase opincile deoparte. chiar de se anunță frig și ninsoare, eu le cred pe ele pe cuvânt. o rafală de vânt […]

she belongs to me

she belongs to me

Au trecut doi ani de când am fugit în Slovacia.

Acolo am cunoscut oameni frumoși. Oameni care veneau la mine în cameră și mă întrebau ce fac, iar eu le spuneam că scriu. Ce scriu. Scriu vrute și nevrute. Scriu o piesă de teatru despre mama. Da. Da. Îmi trebuie ca să termin masterul ăsta care m-a adus aici. Și n-o traduci, s-o citim și noi. Nu știu, să o scriu mai întâi. A doua zi iar veneau. Se așezau pe patul Vivianei și ascultau muzică. Spuneau că le place camera noastră, că e cea mai aranjată cameră de pe sixth floor și mereu e muzică bună. Și azi ce mai scrii. Tot vrute și nevrute. Să scrii într-o zi o carte. Vreau să citesc și eu ce scrii tu.

Carolina. Carolina e din Portugalia și cântă fado. Carolina mi-a făcut cadou când am plecat un cântec. A venit la mine în cameră, s-a așezat pe patul Vivianei care plecase deja în Italia, și mi-a cântat despre un fluture. Apoi a venit Najka și mi-a făcut cadou un fluture cu o singură aripă. Apoi ne-am dus toate în bucătarie și ne-am adunat acolo și am cântat și am plâns. Carolina cânta prea frumos pentru oameni. A plâns până și Attila, paznicul de etaj care venea să mai deschidă geamul din când în când, să mai iasă din fum.

A doua zi, dimineață, Carolina a bătut la ușă și m-a luat de mână la plimbare. Am fost în centru și am mâncat înghețată topită de vanilie. M-a întrebat ce vreau eu să fac în viața asta. Cum mă văd. Nu mai știu ce i-am zis. Știu doar turnul înalt din centrul Kosice-ului și soarele care ne încălzea pe amândouă. Știu ceața din mine la auzul întrebărilor despre viața mea. Știu privirea Carolinei când mi-a spus că parcă eu nu-s din lumea asta. Că-s ca fluturele din cântec și ca povestea din cântecul ei preferat al lui Bob Dylan. Care cântec. She belongs to me. Nu-i prea cunoscut, dar e preferatul meu, o să-ți placă.

Ascult cântecul lui Bob odată la ceva timp și mă gândesc la Carolina. Mi se face dor de vocea ei și de fuga de cunoscut. Ieri am intrat într-un Humana și am găsit un tricou gri și fad. M-am dus țintă către el și l-am luat în mână. Un tricou gri,  lălâi, cu versurile lui Bob pe el. Cântecul preferat al Carolinei e acum pe mine. Iar fluturele din cântecul ei pentru mine a ieșit din dulap și dă din aripa galbenă ca soarele.

 

Monștri sau îngeri?

img_2212

O bere aproape răsuflată și un laptop pe masa de sticlă, prea murdară de scrum și prea fericită așa cum e. Încă o bere de cealaltă parte a mesei și câteva discuții de marți seara. Plus scroll-ul nelipsit de pe pagina albastră. Ora zece și ceva. Oboseală energică de ambele părți ale mesei. Anxietate asumată. Scroll-ul se blochează la știrea cu pricina. Ordonanța ce avea numărul treisprezece fusese adoptată într-o seară de marți. Marți, 13. Eu la taste, el strângând scrumul. Moment de ușoară paralizie a vocii, dar și a ochilor. Un om care nu mai are televizor în casă de mai bine de opt ani și care nu se mai uită de mai bine de zece e luat, brusc, prin surprindere de o știre. Un om care nu a ieșit în viața lui în stradă din proprie inițiativă, pentru că a fost învățat că e periculos. Că oamenii ies să se revolte. Blocajul se devoalează puțin câte puțin; rostogolesc știrea de cealaltă parte a mesei. Ajunge și se oprește brusc, întocmai ca o minge luată prin surprindere de o barieră neașteptată.

Un bolovan mare îmi apasă capul pieptului. Nu e bolovanul ăla obișnuit, pe care-l port deseori cu mine, e altul. Am strania senzație că nu e al meu. Că cineva a venit brusc și mi l-a îndesat acolo, iar eu n-am nici cum să-l scot, nici să-l zdrobesc și să-l elimin, nici să-l neg sau să-l accept. Decid să pornesc televizorul. Nu prea știu la ce canal să mă uit, dar am ajutoare. Totul se desfășoară extrem de rapid, iar bolovanul ăla capătă tot mai mare greutate. La televizor văd fețe stupefiate și oameni în stradă, în București și alte două, trei orașe. Brașov nu e printre ele. Mai stau cinci minute, stupefacția tuturor crește. Numărul oamenilor crește și el. Brașovul apare pe ecran. Spun ”hai” și plecăm afară. În stradă. Strada despre care se vorbește de mai bine de o săptămână cum nu s-a vorbit de nimic în ultimii ani. Nu știu de ce ies. E ceva mai puternic decât mine, ceva ce nu am simțit niciodată până acum. Mă gândesc la energia tuturor oamenilor care au ieșit la ora 23:30, într-o seară de marți, friguroasă, și mă ia cu tremur. Poate sunt influențată, îmi spun. Dar bolovanul crește. Și atunci tac. Închid ochii și ascult mulțimea care mâine, mâine, mâine va fi mult mai mare. Mărșăluiesc trei ore prin Brașov, alături de niște oameni care mă fac să plâng. Ajung la capătul orașului și mă întorc. Nu găsim taxi-uri, e un frig și-o umezeală de-mi simt oasele lichide și reci. Din urmă ne ajunge un domn și ne spune că ne duce el acasă. Atât. E ora două noaptea, eu mă uit la blocurile de zece etaje de la bulevard și mă întreb dacă omul ăsta e de încredere. Acum, că îmi aduc aminte, îmi vine să plâng. Domnul avea și el copii la Cluj, studenți care ieșiseră în stradă, și a vrut să fie alături de ei. A crezut că și noi suntem studenți. Ne-a dus acasă, apoi s-a dus și el acasă, în alt cartier. Prima zi, ca un vis. Un vis cu bolovani în stomac, ce strivesc fluturi, cu noduri în gât și durere-n carne. O primă zi care m-a trezit în altă lume. Am adormit greu.

***

Au urmat încă cinci. Și vor mai urma, după ce energia se va fi refăcut cât de cât la loc.

***

Dincolo de motivul lor, unul cât se poate de important, protestele care ridică România din semi-confortul călduț ce mirosea a resemnare sunt o șansă unică de a schimba acea mentalitate care ne-a fost transmisă genetic, care spune că ”nu se poate altfel”, că ”așa e la noi”, că ”nu trebuie să înoți contra valului pentru că ai să te îneci”. Mentalitatea de victimă, de supunere oarbă la ceva ce știi că îți face rău ție, ca individ, și celor din jurul tău, ca grup.

M-a marcat ce mi-a spus cineva zilele trecute. Mi-a spus că prin toată această mișcare se nasc monștri. Mă urmărește de ieri monstrul acesta de gând și mă întristează. Când am ieșit în stradă în prima seară, spontan, mi-a fost teamă. Știam că furia e mare, știam că forța mulțimii e mare și mai știam că în mulțime nu mai exiști ca individ. Îmi era teamă de furia din mine, că s-ar putea întâlni cu furia celorlalți și ar putea da naștere unei furii imposibil de controlat. Dar nu a fost deloc așa. Strada m-a învățat și m-a făcut să simt ce nu am învățat și nu am simțit în 31 de ani, cu toată educația și experiențele avute. Nu știu exact ce s-a întâmplat cu oamenii din stradă, dar s-a produs o mutație, o schimbare la nivelul conștiinței fiecăruia și implicit a celei colective. Am fost împreună acolo, în pace. Am ales pacea, spunându-ne ferm durerea. Fiecare așa cum a putut. Unii folosindu-se de umorul atât de frumos dezvelit, alții acuzând partide, alții tăcând, împărțind zâmbete, priviri descoperite de măștile de zi cu zi, plângând, fiind acolo. N-am văzut în toate cele șase seri niciun monstru.

Am văzut, în schimb, mulți, mulți îngeri, cum nu am mai văzut de când m-am născut.

***

Experiența din stradă nu poate fi comentată nici în pauzele de masă, nici la televizor. Ori ești, ori nu ești. Nu e rău, nu e bine. Alegerea îi aparține fiecăruia, după câți bolovani poartă în capul pieptului. Sau nu. Ca orice altă experiență din lumea și din viața asta, ca să fie una autentică, trebuie trăită. Punct.

Deocamdată.

 

Max Blecher

img_1566

Întinsei picioarele pe o bancă și rezemându-mă cu spatele de un copac găsii o poziție foarte comodă. În definitiv, ce mă împiedica să fiu și eu puternic și nepăsător? Să simt în mine circulând o sevă viguroasă și proaspătă, cum circula prin miile de ramuri și de frunze ale copacului, să stau vertical și fără înțeles în lumina soarelui, drept, sobru, cu o viață sigură și bine definită, închisă în mine ca într-o capcană…

Pentru aceasta trebuia poate mai întâi să încerc a respira mai adânc și mai rar: respiram prost, întotdeauna pieptul meu era prea plin ori prea gol. Începui dar să respir aerul cu încredere. Peste câteva minute mă simții mai bine. Un fluid slab de perfecțiune, dar care simțeam că se umflă în fiecare clipă, începu să-mi curgă prin vine.

Max Blecher, Întâmplări din irealitatea imediată

Acasă

Aici ploaia cade direct din soare. Duminica ploioasă din oraş, aia care invită la stat în pat şi lenevit, aici e altfel. Un pic altfel.

73913_1688467173214_7334523_n

De mulţi ani îmi doresc să scriu despre acasă. Satul meu e populat cu oameni simpli, pe care eu nu i-am cunoscut niciodată. Fantomatică de când am început să merg pe picioare, m-am mişcat printre ei şi n-am întâlnit niciunul. Nu mă vedea nimeni, iar ce vedeam eu părea tot aşa, fărâmă dintr-un vis. Altul decât cel din care veneam eu.

Nu e cel mai frumos sat din lume. Departe de el să fie. Dar are ceva.

222548_2048963185389_1605706_n

Lumea mă cheamă să o văd, să o cunosc, să mă pierd prin ea. Încep să am curaj şi o urmez. Găsesc oameni reali, pe care îi ascult cu urechile mari şi atente. Ei mă văd cu ochii lor larg deschişi şi curioşi. Nu sunt o fantomă pentru niciunul dintre oamenii întâlniţi pe drum. Sunt carne şi oase, trup cald, ostenit de atâta dat din aripi printre fantomele de-acasă. Mă odihnesc sub privirea celor care văd, uneori mă opresc să beau o cafea cu ei. Îmi place să-mi frig vârful limbii şi să mă prefac că nu s-a întâmplat nimic. Să ascult în continuare cuvintele care curg dinspre celălalt înspre mine. Îmi place să vorbesc cu picioarele mele după două zile încălţată în bocancii Lytos, prea grei pentru 45 de kilograme. Câteodată mă ascultă şi ajungem în siguranţă sub un acoperiş, poate chiar aproape de un duş fierbinte. Alteori sunt nevoită să mă descalţ şi să merg în şosete cu buline printre balegi de vacă moi şi calde. Nici urmă de camere de hotel sau apă curentă. Picioarele tot ale mele sunt. Bătăturile îmi urlă-n cap că nu sunt o fantomă, să stau liniştită. Şi mă liniştesc, îmi place. Privesc lumea din spatele unor ochi de cele mai multe ori sceptici. Dar mă duc spre ea. Nu rămân aici, acasă. Nu pot.

10697238_10205216420471769_8223339517339940193_o

Acasă e locul în care te întorci, nu cel în care stai. Acasă mă aşteaptă banca de pe deal şi clopotele mănăstirii din pădure. Acasă sunt toţi ai mei, aici, sub pământul din grădină.      Noi i-am îngropat la cimitir, aşa cum se face, dar eu cred că au migrat în timp. Unul în 9 ani, unul în 7 şi celălalt în 5. Tata, bunicul, bunica. De ceilalţi nu mai ştiu, cred că nici n-a fost nevoie să migreze. Altfel nu ne-ar chema pământul ăsta aşa de tare.

13443105_10209592565552661_8588588649378793894_o

Credeam că găsesc iasomia înflorită. Dar s-a scuturat. Sunt câţiva bujori şi e plin de margarete. Iarba e cosită pe culoare, cât să ne putem mişca prin ea. Departe sunt cuvintele bunicului meu când mă furişam să mănânc căpşunii de pe deal: „Băiată, să nu calci iarba, că nu ştiu ce-ţi fac!”. Departe e şi momentul ăla în care vară-mea a făcut pe ea, tot pe deal, de atâta râs. Departe sub pământul ăsta sunt toate. Toţi ai mei, de 100 şi ceva de ani, de când îi ştiu şi nu-i ştiu. Dar aici.

Acasă nu e locul în care îmi încarc bateriile. N-am baterii. Am inimă, plămâni, ficat, rinichi şi aşa mai departe. Astea nu se încarcă, sunt. Nu e nici măcar locul în care mă linştesc. Nu caut să vin acasă ca să ceva anume. Ca să scap de viaţa de oraş. Ca să mă reconectez cu ai mei toţi, vii sau morţi. Ca să nu uit. Ca să stau singură. Ca să respir mai amplu. Acasă sunt şi vie şi moartă în acelaşi timp. Aici mă opresc din tot. Aici mă las. Nu pot altfel.

620460_4469077966746_53674011_o

Aici apusurile de soare se văd în fiecare seară. Părăul Hotarului, mlăştinos şi verde, orăcăie în ceasul serii. Aici învaţă rândunicile să zboare peste vreo două luni de-acum.

Aici nu simt nevoia să mai fac nimic, nimic, nimic. Când simte că e timpul, acasă îmi dă un şut în fund, iar eu plec iar spre lume.

Dă-mi o duminică și-am să știu ce să fac cu ea

E duminică. E ziua a șaptea, ultima, cea mai lungă, cea în care ne punem toate speranțele primelor șase, dar și cea mai scurtă, cea în care ne vedem toți prietenii și ne cerem singurătatea ultimă, fără de care nu mai putem trece prin alte șase. E duminică dimineața și e înnorat. Frunzele adunate ieri de pe aleea de lângă casă stau ghemuite într-un buchet, între geamuri. Le-am pus acolo să nu se adune în ele, ca mine când nu mă vede soarele. Dar unele s-au strâns, alea mai timide, poate. Sau alea obosite, pentru care toamna a trecut deja de mult. Șed toate într-un borcan gol, în care până ieri a fost dulceață de caise, și încearcă să facă pace. Alea strânse cu alea deschise.

Mă uit ce mă uit la ele, apoi mi se face poftă de cafea. Mint, bineînțeles. Cafeaua e băută pe jumătate deja. Dar îmi mai fac una, just in case. Duminica am voie să-mi trăiesc dimineața pe picior mare, așa cum ar trebui trăite de fapt diminețile. Toate.

Mă întorc înapoi în pat, de unde încep să se întrezărească ceva bucățele mici de cer albastru. Stau așa, cu privirea către cer, și mă gândesc că azi e duminică. Că am timp. Că am o grămadă de timp. Și mă lovește iar… Îmi arde una peste cap și fuge. Până să mă dumiresc ce s-a întâmplat, nu mai știu nimic. Rămân doar cu o senzație ciudată de ceva arhicunoscut din care gust așa, cu porția infinitezimală când mă lovește peste ceafă. Mă liniștesc și iau cartea. Ba nu, stau și oscilez între cele două pe care le citesc acum. Aleg Stoner, pentru că am timp mai târziu pentru cealaltă. Am mult timp azi. Citesc și, după multe luni de lecturi rătăcite, fugare, triste, mă surprind cu un nod în gât. Recunosc senzația. O știu prea bine. E cartea bună. E momentul bun. Eu sunt la momentul potrivit, citind cartea potrivită și nimic din mine sau din afara mea nu ar trebui să fie altfel decât e. Mă las alunecată, trasă în poveste și mai ies când bâzâie telefonul. Wifi off.

Mi se face foame. Dar mai merge o pagină. Mai bine un capitol. Hai, lasă, că mănânc mai târziu. Totuși, cineva mă convinge să mă ridic din pat și să-mi intru în zi, lăsând deoparte, blând, dimineața mea. Îmi pregătesc un mic dejun târziu, mă mișc prin casă și uneori am senzația că trupul îmi rămâne în urmă. Mă opresc, îl aștept, să mâncăm împreună. Până la urmă eu nu am atâta nevoie de calorii cât are el.

Iar senzația cu pricina. De data asta nu mai lovește, ci atinge subtil. Pomeții, vârfurile aspre ale părului cel lung, buricele degetelor, nodul din stomac. Soarele. A venit iar. După ultima îmbucătură de omletă cu ardei, mă las trasă afară de raza care deja mi-a încins părul. Ies, acoperită fedeleș de poncho-ul colorat pe care nu-l mai dau jos de când ne-am găsit reciproc. Și mă uită dumnezeu acolo, cu fața-n soare și iar mă înnoadă nu știu cine sau ce prin gât. Așa o fi când ai timp… îmi zic. Mă tot ating lucruri văzute și nevăzute, care, cum necum, ajung și se înnoadă-n gât și în stomac.

Oftez. S-a dus după colț, gata. Jumătatea de oră a trecut. Am timp, dar soarele tot același traseu îl face. Așa că, dacă vreau să mai stau cu el la o tăcere, trebuie să ies afară de tot. Să mă îmbrac, să mă spăl pe ochi, să-mi vâr o carte și o ciocolată-n geantă și să plec.

Nu mai e 7, e deja 12. E deja 12, sună ecoul vocii minții mele, care ar face orice să-mi spună că nu am atâta timp cât cred eu. Îmi pun fluturi peste tot și iau și pătura-poncho pe mine, pare o zi potrivită pentru ea. E duminică, pot să fiu cine vreau eu. Ha, ha, ha. Râde ecoul. Culmea e că atunci când aud ecoul, atingere ioc. Nod în gât ioc. Fluturi în stomac tot ioc.

Ies afară. Cum poate fi atât de însorită ziua asta? Urc panta și mă împiedic de câteva ori de pietre. Mă uit în sus, spre laricii galbeni, care-s și mai galbeni de la soare. Și poate un pic și de la privirea mea ușor tâmpă de bucurie și drag. Da, o alegere bună să ies afară de tot, nu doar cu fața. Ori mă îmbăiez, ori ba.

img_1493

Intru în cimitirul cu pietre funerare, dar fără morminte și mă așez pe jos, sub un copac. Nu știu ce copac e, dar mă uit mult la el și-mi vine să-i cer iertare că nu știu. Pare să nu-i pese. Pare să fie mai degrabă atent la soare și să se lase atins de vânt, nu de vorbele mele. Scot cartea. Aici îmi place să citesc. Prin fața mea nu se perindă oameni,  cupluri care-și găsesc duminica energia de a discuta despre relația lor, copii ținuți în frâu de aceiași părinți ajunși la cotituri, turiști extaziați de frumusețile Brașovelului nostru cel de fiecare zi. Nu, pe aici nu trece nimeni. Sunt doar eu, cu fundul pe pământ și soarele-n păr. Romanticos rău, dar așa cum e.

frunza-pe-carte

Stau sub copac cu ochii închiși, zâmbesc ca tuta și deodată tresar ca arsă. Copacul cel neștiut îmi trimite o frunză pe frunte. După ce îmi trece sperietura, că așa sunt eu, mă sperii și de o frunză, zâmbesc zâmbetul ăla. Ăla care când apare e de foarte bine. E duminică și soarele nu se dezminte în ce mă privește. Are planuri mari. Dar deocamdată a intrat în nori. Mi se face frig, așa că mă ridic, îmi târâi și poncho-ul după mine și mă plimb un pic printre oamenii de duminică, ce se plimbă și ei rapid pe aleea de sub Tâmpa, aproape alergând, aproape obosiți de priviri și reproșuri. Dar nu suficient de.

Găsesc o bancă la soare, mă așez pe ea și mai citesc un pic. Apoi mă împinge mintea de pe bancă, să mai stea și alții, că eu am treabă acasă, să mă duc odată și să nu mai pierd atâta vremea cu filozofii de zile libere. O las în plata domnului și mă mai plimb un pic. Zâmbetul Ăla nu m-a părăsit.

Nu e decât ora 15. Dar mă duc acasă. Am luat aer, am citit, am vorbit cu un copac care n-a vorbit cu mine, dar mi-a dat o frunză, am făcut (iar) pact cu soarele.

E duminică.

Stau în fața unui laptop, cu o cană de cafea cu scorțișoară lângă mine. Frunzele tot acolo, între geamuri. Cerul, tot la locul lui.

Până mâine se vor fi dus toate de azi. Inclusiv duminica. Dă-mi o duminică și-am să știu ce să fac cu ea mi se plimba mie pe drumurile minții  în timp ce stăteam sub copacul neștiut și mă încălzea soarele.

Mi se dă o duminică. E acum, aici, în mine și în afara mea. Azi mi-am dat seama că mi se dă și nu văd. Deseori. Văd altceva. Mă revolt. Strig. Urlu. În mine. Și în afara mea. Dar nu văd că mi se dă o duminică.